Daniela, spune-ne mai multe detalii despre parcursul tău artistic. Când și cum ai știut că vrei să devii curatoare?

Pentru mine, ideea de a curatoria a venit în primul rând ca rezultat al interesului pe care îl am pentru limbaj. În timpul facultății, mergeam la expoziții destul de des și eram întotdeauna foarte atentă la partea discursivă, în special la textele curatoriale. Aveam impresia că a fi curatoare e un job foarte loose în care doar scrii și citești toată ziua, ceea ce mă încânta foarte mult atunci (haha).

Odată cu colaborările cu Galeria Suprainfinit din București, am asistat îndeaproape la tot ceea ce presupune un proces de curatoriere și astfel i-am cunoscut toate etapele. Acest lucru m-a făcut să realizez complexitatea din spatele lui. Un proces de curatoriere ajunge, de fapt, să se extindă în foarte multe domenii și discipline, încât termenul în sine nu-și mai face treaba de la un punct încolo.

Eu văd curatoriatul ca pe o modalitate prin care pot să evidențiez anumite discursuri care mi se par necesare în contextele actuale, cu ajutorul unor artiste și artiști în care am încredere, care simt că fac acest lucru extrem de bine și care merită să fie susținuți pentru a continua.

Cum te-ai gândit să te înscrii la Art In Progress și cum te-ai simțit când ai aflat vestea că ești una dintre câștigătoarele call-ului pentru curatori?

Îmi amintesc că îmi apărea foarte des pe Instagram, la secțiunea de sugestii, postarea cu YOUNG CURATORS WANTED. Ulterior, au început să-mi trimită acest anunț tot mai multe persoane pe care nu le cunoșteam personal, iar acest lucru mi s-a părut foarte drăguț și m-a determinat să aplic.

Am vorbit cu artiștii și artistele invitate și le tot spuneam că, dacă nu se întâmplă acum, o să fac tot posibilul să organizăm această expoziție de grup într-un alt context. Și tind să cred că s-a simțit energia asta în felul în care am transmis mai departe proiectul. Apoi, cu cât treceau zilele, mă convingeam că, pe alocuri, unele propuneri curatoriale din proiect erau irealizabile. Dar echipa The Institute a văzut contrariul și asta m-a bucurat foarte mult în ziua în care am aflat răspunsul.

Care a fost punctul de plecare de la care ai gândit conceptul expoziției și ce vrei să transmiți prin ideea de Velcro Adorables? Spune-ne mai multe despre tema acestei ediții și ce poate înțelege publicul larg din ea sau cu ce crezi că va rezona cel mai mult.

Velcro Adorables e ca un sentiment pe care nu-l poți explica, care refuză să intre în orice categorie în care încerci să-l pui. Velcro este acest sistem de prindere format din două suprafețe diferite, una formată din bucle aproape pufoase, și cealaltă aspră, formată din cârlige foarte subțiri. Când se suprapun, creează acest sistem de închidere într-o legătură puternică și stabilă.

Velcro m-a ajutat să exprim direcția conceptuală a expoziției alături de adorables. Lucrările sunt unite de estetici contemporane cute flarf hauntology, care ne amintesc constant că este în regulă dacă nu știm ce simțim sau ce se întâmplă cu noi. O catalogare clară nu mai este productivă și nici nu mai are ce să caute în prezentul pe care-l trăim.

Expoziția reunește fotografii cu narațiuni și structuri non-lineare, desene stângace, forme bizare și portrete fără gură și expresie, sculpturi pufoase, textile în formă de inimă sau lucrări video care documentează partea ludică din procesul artistic. Elementele, care însă nu sunt inofensive, nu îți permit să le vulnerabilizezi sau să le iei puterea privindu-le, ci au propriile metode prin care ajung să se apere și să fie sigure că reușesc să comunice asta. Ceva destul de subtil și empowering.

Cum ai selectat artiștii din expoziția Art In Progress_3? Ce te-a atras în mod special la lucrările lor?

Când m-am gândit la concept, am zis că ar fi benefic să propun o expoziție care să includă artiste și artiști din generația Z sau young millennials, care poate nu au terminat încă facultatea sau sunt foarte la început. Eu nu rezonez cu ideea de maturitate artistică, n-o văd mai valoroasă decât toate celelalte etape care o preced. Nu prea pot să tolerez scepticismul față de arta tânără.

Expoziția reunește 8 artiste și artiști (Ana Bălan, Claudia Moraru, Miruna Nica, Luca Florian, Adela Giurgiu, Alexandra Satmari, Teodora Tănase, Matei Dumitriu) și un colectiv artistic multidisciplinar (Ludic Collective), iar jumătate dintre ei sunt încă studenți. Pe majoritatea îi cunoșteam de dinainte de a le propune să facă parte din expoziție; le-am urmărit constant practica și parcursul în social media sau în expoziții. Eram deja familiarizată cu ceea ce fac și selecția a fost destul de simplă, intuitivă.

A fost foarte important pentru mine să discut apoi cu ei despre expoziție, despre concept și organizare. Îmi place mult să îi ascult și așa ajung să înțeleg resorturile de la care au pornit și procesele mai puțin vizibile, lucruri care m-au ajutat destul de mult să înțeleg în ce direcție merg și eu, fiind la început de drum, exact ca ei.

De ce le-ai recomanda oamenilor să vină la ediția a 3-a Art In Progress?

Le-aș recomanda să viziteze cea de-a treia ediție a expoziției Art In Progress pentru că astfel au oportunitatea să exploreze lucrări realizate de artiste și artiști tineri, dar cu potențial de dezvoltare și mize foarte mari.

Care crezi că ar trebui să fie rolul artei în prezent? De exemplu, ar trebui să devină mai accesibilă, să producă schimbări în societate, iar artiștii să se apropie mai mult de oameni? Sau, din contră, rezonezi mai degrabă cu ideea că arta ar trebui să rămână într-o zonă conceptuală?

Nu cred că cele două se exclud. O expoziție conceptuală poate să aducă schimbări pe multe planuri. Pentru mine, e important să mă asigur că ce scriu sau prezint despre un proiect are o parte narativă, în care ești pus față în față cu o stare, un fapt, o întrebare cât mai concretă extrasă din practicile artiștilor sau artistelor, pe care de multe ori încerc să o descriu cât mai senzorial, cât mai apropiat de realitate, chiar dacă e o narațiune speculativă sau imaginată. În acest fel cred și sper că un public larg poate rezona cu ceea ce propun.

Cred ca e important ca artistele și artiștii să fie conștienți de realitatea socio-politică și felurile în care ea modelează prezentul. Acest lucru se poate face prin propuneri directe sau prin alte modalități și substraturi la care nu avem acces la primul contact, dar care există acolo inerent. De aceea, cred că rolul curatorului poate fi important aici, pentru a media aceste lucuri si a le transmite mai departe.

Cei mai mulți dintre artiștii pe care i-ai selectat pentru expoziția Velcro Adorables au un background multicultural și activează atât în țară, cât și în străinătate. Cum arată noua generație de creatori din România în comparație cu ce se întâmplă în alte țări, din punctul tău de vedere? Cum vezi în general noua generație de artiști, designeri și arhitecți din acest moment– ce aduce ea diferit?

Cred că în România încă nu există un sistem de susținere pentru artistele și artiștii la început de drum. E foarte dificil pentru ei să trăiască din artă și, de multe ori, își găsesc job-uri care doar le consumă timpul și astfel sunt nevoiți să lucreze mai puțin pentru ceea ce-și doresc cu adevărat să facă. Cred că într-un fel situația asta e regăsită în multe locuri, însă în unele țări există mult mai multe oportunități, grant-uri sau burse la care ei pot apela pentru a se întreține.

Pe mine asta mă impresionează mereu, modul în care artiștii și artistele continuă să lucreze la ceea ce-și doresc cu foarte multă pasiune, indiferent că trebuie să facă asta cu un efort în plus.