Despre expoziția multidisciplinară pe care o va curatoria în cadrul Art in Progress, spune că i-a oferit posibilitatea să pună în aplicare toate lucrurile pe care le-a învățat până acum și să creeze o expoziție ancorată în prezent și accesibilă publicului larg.  

Mai multe ne povestește în continuare Iselin Huluba.

Iselin, cum ai gândit conceptul expoziției Art in Progress și cum ai selectat artiștii?

Conceptul expoziției a răsărit în urma unei discuții pe care am avut-o cu o colegă de la facultate despre cum pandemia ne-a modificat relația cu simțurile noastre. Ulterior, când a apărut această oportunitate din partea The Institute, am revenit la acea idee. Eu nu rezonez cu atitudinile elitiste din lumea artei. Vreau ca totul să fie cât mai accesibil pentru cât mai mulți oameni.

La nivel curatorial, mi-am dorit să pun accent pe simțuri și pe ideea de apropiere între oameni. Cred că după doi ani de pandemie, în care am vorbit tot mai mult de la distanță și am limitat interacțiunile directe, am pierdut conexiunea atât unii cu ceilalți, cât și cu propriul corp.

Am scos în evidență conceptul expoziției din cadrul celei de-a doua ediții prin faptul că toți artiștii pe care i-am ales își continuă demersul de cercetare și de definire a practicilor de lucru, indiferent că unii sunt studenți la licență, iar alții sunt înscriși deja la doctorat, cum este cazul Mariei Mandea.

Ai putea să ne povestești câteva detalii despre lucrările care compun expoziția?

Pentru mine este foarte important să cunosc artiștii în viața de zi cu zi, să intru în atelierele lor și să-i descopăr dincolo de latura artistică. Sunt foarte apropiată de toți cei pe care i-am inclus în expoziție și rezonez cu fiecare lucrare pe un anumit palier, lucru care m-a ajutat să-mi definesc mai clar conceptul.

Pe Matei Emanuel l-am descoperit cu ajutorul lui Cristian Frone, unul dintre expozanții de la Diploma din 2021. Matei este student la sculptură, dar venind de la Liceul Tonitza, are deja anumite tehnici puse la punct și o bază teoretică foarte bună. Acest lucru i-a permis să creeze niște concepte foarte hazlii, cu care eu rezonez. Exact cum spuneam despre mine, nici lui nu-i place să se ia foarte tare în serios. Lucrarea lui reprezintă gustul. Știu că nu putem gusta sculpturile, însă tot în acest spirit ludic, ne putem imagina ce gust ar avea.

Cătălin Velea este absolvent de sculptură. Mi s-a părut interesant că nu s-a lăsat dominat de un anumit fenomen care se întâmplă la facultatea de sculptură și anume că trebuie să implementezi tehnicile pe care ți le oferă profesorii, indiferent de context. În condițiile în care la sculptură ți se dă un obiect din care trebuie să scoți material, el a decis să adauge material. De aici a apărut ideea de a folosi material textil din care să creeze sculpturile, iar eu le-am asociat cu atingerea, primul simț pe care îl dezvoltăm și prin care încercăm să înțelegem lumea.

Diana Păun este fotografă și privește arta în relație cu problemele sociale. Lucrarea ei și-a propus să fie un răspuns la situația defrișărilor din România. Ce mi-a plăcut este faptul că Diana încearcă să găsească un spațiu în care lucrările ei să poată fi expuse la scară largă, chiar dacă locul lor a fost și va rămâne în natură.

Am văzut pentru prima dată lucrarea lui Denise Lobonț la Diploma 2020. Abia apoi ne-am împrietenit și am început să aflu mai multe despre demersurile ei artistice. M-a atras faptul că este interesată de modul în care trăiesc oameni din lumi complet diferite de ale noastre. Lucrarea ei vorbește despre comunitatea florarilor din București și reprezintă mirosul în cadrul expoziției. Mi s-a părut o alăturare interesantă între aspectul dur al florarilor din fotografiile prezentate de ea și ideea de miros, un simț, de altfel, foarte subtil.

Maria Mandea participă la expoziție cu o serie care se numește  „I ME OURS” și care are în centrul ei ideea de joc. Am experimentat în mod direct interacțiunea cu jocurile propuse de ea și am simțit această dezbatere atât cu sine, cât și cu ceea ce urmează să facă jucătorul de lângă tine. Dacă intuiția, curiozitatea și predispoziția de a întreba „ce-ar fi dacă?” reprezintă al șaselea simț, atunci jocul este spațiul ideal în care putem să-l observăm și să-l exersăm.

Ca o concluzie, nu mi-am dorit să creez o expoziție riguroasă și greu de înțeles. Suntem cu toții la început de drum și cred că, inclusiv pentru noi, această expoziție este un teren de joacă și de explorare, atât la nivel artistic, cât și personal.

Cum te-ai simțit când ai fost selectată pentru Art in Progress?

Am simțit că toate demersurile pe care le-am făcut până acum pentru a mă dezvolta ca liber profesionist au dat roade. Tot ce am făcut în trecut m-a ajutat să înțeleg cum se face o expoziție și care sunt pașii necesari de urmat, inclusiv la nivel de buget. Când am avut interviul cu echipa The Institute, m-au întrebat de ce am inclus în buget vopsirea a doi pereți. Era vorba de o chestiune administrativă. Dacă urmează să găuresc pereții, la final trebuie să-i repar și să las totul așa cum am găsit. Cred că am devenit un pic mai stăpână în ceea ce privește detaliile din spatele realizării unei astfel de expoziții.

De ce le-ai recomanda oamenilor să viziteze expoziția Art in Progress? 

Din ceea ce am observat până acum, atât la muzee, cât și la galerii, există această presiune pentru privitori să știe despre ce este vorba, să fie din domeniu sau să aibă o părere bine documentată despre evenimentul respectiv. Eu îmi doresc să invit oamenii la expoziție fără să am așteptări de la ei. Aș vrea ca vizitatorii să se gândească mai întâi la propriile percepții și la întrebările pe care le ridică la nivel interior o anumită lucrare și abia apoi să se întrebe ce a vrut să spună artistul. Îmi doresc ca oamenii să se bucure și să fie un pic mai atenți la ei înșiși.

Cum arată comunitatea artistică de la noi și de ce anume au nevoie artiștii la început de drum ca să-și pună în valoare potențialul creativ?

La 23 de ani, e dificil să spun cum este comunitatea artistică de la noi, însă pot povesti despre comunitatea studențească de artiști. Mi se pare că nu mai există nicio reticență în a explora un tabu sau un subiect mai delicat. Colegii mei nu mai țin cont de canoanele implementate de istoria artei și fac ceea ce-și doresc, fără să se gândească pe cine o să supere cu subiectul pe care îl abordează. Plus că nu fac artă sub presiunea nevoilor publicului. Cred că pentru mulți dintre ei este un proces terapeutic, care îi ajută să se descopere fie la nivel academic, fie emoțional.

Cât despre ce ar trebui să facă ca să-și pună în valoare potențialul creativ, le-aș recomanda să expună în cât mai multe contexte. Însă fiecare galerie are un anumit background și cred că trebuie ținuț cont și cu cine alegi să te asociezi. Plus că trăim în era internetului și mi se pare mult mai la îndemână să te afișezi independent de orice instituție de artă. Este foarte simplu să-ți creezi o pagină de Instagram pe care să o folosești ca portofoliu. Dar pe lângă vizibilitate, artiștii au nevoie să fie remunerați, pentru că acesta este job-ul lor. Cred că este o discuție pe care ar trebui să o avem mai des și care este mult mai amplă de atât.

Expoziția Art In Progress - Coming Back to Our Senses – poate fi vizitată gratuit între 18 martie și 14 aprilie la Spațiul The Institute, din Combinatul Fondului Plastic (Strada Băiculești 29, București), de marți până vineri între orele 16:00 și 20:00 și sâmbăta între 12:00 și 20:00. Mai multe detalii despre eveniment găsiți pe site-ul Diploma sau pe pagina oficială a evenimentului.